“Men, hai ca se poate!”

"Cu cât vântul e mai rece şi mai puternic, cu atât ai ajuns mai sus. "

Făcusem un întreg post în care vroiam să vă povestesc cum mă transform eu în Hulk din cauza unor anumite persoane.

Din fericire, am dat peste câteva mailuri care m-au convins că acele anumite persoane nu merită… Nu merită punct.

Vă zic pe scurt şi pe ocolite.

A fost odată o poveste care a început bine şi încă nu s-a terminat, dar se pare că n-o să aibă happy end.

Toate personajele vorbeau despre cum în poveste se întâmplau “multe lucruri bune, în care am învăţat în primul rând că 'totul se poate' dacă vrei cu adevărat”

Ca orice poveste, în momentul punctului culminant, o parte din eroi au fost izgoniţi din Castelul Soarelui din cauza crizei. Unul din ei spunea, citez:

“în general despărţirile sunt grele şi se pare că nu există excepţie nici în acest caz, motiv pentru care imi este foarte greu să vă spun tot ce am pe suflet, însă nu vreau să plec fără a vă mulţumi tuturor pentru că aţi fost niste colegi minunaţi. Nu vreau să arunc cuvinte goale, însă aici m-am simţit ca într-o familie unită şi venitul la CASTEL a fost o plăcere în fiecare zi. Vă mulţumesc ptr exemplul dat şi vă doresc să mergeţi mai departe păstrând aceleaşi principii.”

De reţinut este că personajele erau ca o familie (pentru că echipă e puţin spus, Cris) şi provocările ivite pe parcurs păreau nesemnificative in faţa legăturilor puternice dintre ele.

Cum în Castel aveam internet wireless conectat de The Mad Hatter Dragos şi puteai să trimiţi mailuri doar gândindu-le, ii spuneam lui MI: unul din ostaşi e foarte trist si supărat.  MI imi trimitea imediat răspuns: rezolvat. I-a venit armura. Este fericit.



Cuvinte frumoase se aruncau peste podul despărţirii. “O parte din viaţă a trecut alaturi de OAMENI pe care nu pot şi nu trebuie sa-i uit, de aceea vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi însemnat pentru mine în această  picătură de eternitate scursă  şi vă asigur că toate urările de bine ,sănătate si fericire sunt îndreptate către voi .”

“Iată că a sosit şi clipa desparţirii mele de această familie frumoasă pe care am construit-o aici împreună cu voi….în acest loc minunat unde am trăit momente frumoase şi mai puţin frumoase, dar pe care le-am trecut cu succes împreună ajutându-ne unul pe celălalt. “

“Imi doresc să mai am o şansa în viaţă să intâlnesc oameni ca voi! Cu toţii aveţi un loc special în inima si amintirile mele! „

„Vă mulţumesc tuturor pentru că m-aţi făcut să mă simt parte din Familia voastră, o famile frumoasă, aşa cum n-am mai găsit nicăieri până acum şi nu cred că voi mai găsi de acum înainte. Aici mi-am facut prieteni pe care vreau să nu-i dezamăgesc niciodată şi pe care o să-i preţuiesc mereu, aşa cum au facut-o şi ei cu mine.”

D. a locuit in Castel şi când a plecat in căutarea lui Făt Frumos, a lasat un gând sincer:

“Există multe amintiri care mă vor lega de locul ăsta. Am râs , m-am enervat , a fost bine , a fost şi rău.... Există şi OAMENI !...Sunteţi voi toţi!......o serie de emoţii cumulate , care nu vor fi şterse prea curând !

"Don’t be dismayed at goodbyes. A farewell is necessary before you can meet again. And meeting again, after moments or lifetime, is certain for those who are friends." ~Richard Bach

şi...până când ne vom reîntâlni... Feel free to call, YM, email, SMS, or stop by for dinner anytime”

La D tehnologia era atât de avansată, încât cred că Făt Frumos era extraterestru.



Să revenim la partea siropoasă. Trecuse deja un timp când le-am readus aminte tuturor ce vremuri frumoase petrecusem la Castel. M-au pupat şi mi-au spus să mă bucur de soare. Mi-au mulţumit că nu i-am uitat şi am retrăit in suflet împreună clipele minunate.

 Cei care au rămas în Castel au inceput să împietrească încet, încet din cauza aerului suflat de animalul de Jabberwacky peste ei.

Alte detalii nu mai dau, cei vizaţi să se simtă.

Restul este o poveste care merge mai departe, şi noi suntem cei care o scriem!

Acum, Soarele vrea să vă zică ceva…

 “Se pare că suntem prea adormiţi să ne trezim, prea stresaţi să putem să ne detaşăm, prea crispaţi să putem zâmbi….şi cine sunt eu să vă trezesc…nu am nici un drept! Vă rog să mă iertaţi!

Când moare cineva nu mai poţi da timpul înapoi în rest orice se întamplă se petrece cu un scop ca noi să ştim că suntem sau nu pe drumul care trebuie! Dacă credeţi că o să vă ajute această atitudine ţineţi-o tot asa! 

Le mulţumesc celor care încă mai au flacăra aprinsă!

Să aveţi o zi bună. Vă pup pe suflet pe toţi.”



P.S. mi s-a spus că nu am voie să vă trezesc, că pot să vă lipsesc de anumite lecţii pe care trebuie să le învăţaţi. Nu ştiu dacă pot să fac ca Soarele, să vă iubesc pe toţi indiferent de cum sunteţi; încerc să tin lumina aprinsă. Dar am nevoie şi de voi. E trist si dezamăgitor ca persoanele care te înconjoară să nu le pese să schimbe ceva înăuntrul lor în bine. Până la urmă, drumul pe care mergem îl parcurgem împreună.

Soarele nu răsare singur, ci răsare din puterea noastră, din dorinţa de cunoaştere şi din încăpăţânarea sentimentelor de a nu se lăsa sfâşiate la prima descurajare.

Later edit: Nu ies din poveste!