Un povestitor nu poate scrie o poveste bună dacă nu se regăsește în ea

I

“Am tot spus povești din ziua în care am devenit conștientă de imaginația mea, de lucrurile care mă înconjurau. Lucruri care mi s-au întâmplat, lucruri care am vrut să se întample, lucruri pe care le iubeam, lucruri pe care le uram, lucruri care m-au facut să sufăr.

N-am fost niciodată singură. Niciodată. Nici o singură secundă nenorocită. Deși nimeni nu i-a văzut vreodată pe cei care sunt cu ochii pe mine, acei oameni sunt însoțitorii mei în viața de zi cu zi. Ei mă pun în momente care construiesc și fac parte din poveștile din viața mea. Dezintegrarea procesului de gândire? Aș spune mai mult de atât. Un povestitor nu poate scrie o poveste bună dacă nu se regăsește în ea. Asta e atunci când intervin tulburările de “personalitate multiplă". Câteodată, uit complet cine sunt și unde trăiesc, cum acționez și mă simt ca unul din personajele care-mi aparțin.

În visele mele, există întotdeauna un doctor mă urmărește. Alerg, dar el e mai rapid. Știu că vrea să-mi facă rău și dacă mă prinde, viața mea se va sfârși în scurt timp.

Un schizofrenic nu are nevoie de tratament, el trebuie să creeze povești și să trăiască în ele. Asta e atunci când el este un om normal și nu izolat de societate.

Ca orice alt povestitor, eu cred în lucruri care nu există. Ți-aș putea umple un întreg vapor cu ele.

Am darul să-ți spun povești.

Doar dacă ai avea mintea deschisă pentru a le ințelege…”

II

Visa des că țipa, dar sunetul nu ieșea niciodată. Cea mai mare teamă a ei era că nimeni n-o putea auzi. Striga mai tare. Tot în zadar. Apoi visa un liliac mic negru care se lupta în părul ei. Se trezea transpirată, plină de panică și anxietate.

Vroia să pună capăt acestei situații. Din nou. Nu putea descrie la ceea se gândea în acele momente. Era ciudat. Obișnuia să descrie "seninătatea" acelui loc; camera ei era toată dată peste cap. Iși aruncase toate hainele din dulap pe pat. "Să le ia naiba!" mi-a spus. Pe repeat, Evanescence-My Immortal. Era cel mai frumos cântec pentru ea. Stătea pe jos, intinsă pe covorul dur. Alături de ea erau toate pastilele pe care le găsise prin cameră, aranjate după formă. În fața ei, brandy-ul de cireșe al lui tati. Nu vin, nu bere, nimic mai puternic de băut. Iși spunea “ăsta e felul în care îmi caut eu pacea interioară?! De ce mă chinui așa? " și plângând, încă se gândea la modul în care avea să termine cu chinul. Să pună capăt vieții sau acelei stări confuze… Era ingrozită de asta.

"Am fost lașă din nou. N-am putut so fac. Eu nu pot face asta, nu pot duce pană la capăt evadarea asta umilă din lumea asta de rahat. "

Tremura.

"Voi face față. Mă voi lega cu moartea. Sufletul meu se va odihni pentru totdeauna atunci. "



 III

Era confuză. În nebunia ei, se ducea înspre camera care dădea în terasă. Mergea încet și fiecare pas parcă o cufunda într-un noroi moale, vâscos. Trecea de patul cu grilaj mic în care plangea în fiecare noapte înainte de culcare, de masa și scaunul prăfuite, singurele obiecte din acea cameră rece. Aruncate pe podea zăceau zeci de scrisori scrise de ea însăși, înconjurate de flori aproape mucegăite; printre ele puteai să vezi o poză din care abia distingeai imaginea. Puteai vedea doar fundalul din spatele celor două persoane ale căror fețe fuseseră șterse în timp. Un el și o ea îmbrățișați. În spatele lor, o apă tulbure și negricioasă.

Mergea parca hipnotizată catre terasa deschisă. Credea că se îndreaptă înspre lumină. "Terminați cu prostiile!", "Nu faceți lucruri fără să le gândiți! O să vă pară rău! "," Don’șoara are nevoie de tratament dur, trebuie ținută sub observație"," Am fost alături de tine o dată, de două ori, a treia oară nu voi mai înghiți toate c$% #&urile tale, ești pe cont propriu "," Noi suntem de partea ta, dar îți spun, e foarte greșit ce faci", "Vom reuși împreună chiar dacă vom întoarce toată lumea împotriva noastră", "Unde ești acum? Oh, nu, te implor, vino acasă! Nu realizezi că ți se poate întâmpla ceva mult mai rău?", " Fiecare poveste se termină, într-un fel sau altul, nimic din această lume nu este pentru totdeauna!", "Totul este doar în capul tau, nu vezi că ești nebună?"

Auzea acele voci în cap, gânduri ale familiei ei, prieteni, medici și a celui din cauza căruia se afla aici.

În timp ce vocile se amestecau în capul ei, expresia facială era la fel. Rece și distantă, se pierduse cu privirea undeva în gol, respirând cumva lipsită de viață. La vederea altor pacienți cu tulburări psihice, care își vedeau de treaba lor aplaudând frenetic ceva ce exista doar în imaginația lor, ea zâmbi prostesc și dulce.

Ca și cum știa că totul este un nonsens.

Și-a ridicat piciorul drept pe balustradă, apoi cel stâng și și-a întins brațele spre soarele care îi șoptea prin razele lui, fără teama de a îmbrațișa lumina.

A început să râda obsesiv de tare, lucru care le-a supărat pe femeile din terasa de la parter, care s-au oprit din aplauze și se uitau speriate și confuze la colega lor de suferință. Una din ele chiar a strigat: "Uită-te la păpușa de porțelan! O sa se spargă în bucăți!"

Ea s-a simțit învaluită într-o amețeală plăcută și a țipat cât a putut de tare: "Eu râd și plâng, tremur și gem, respir, ascult, visez, sper și… Termin !" si imediat și-a lăsat trupul sa zboare departe de camera mohorâtă.

Plutind în agonie înainte de moarte, a auzit  îngerii:

"Și ... cât de mult a continuat să-l iubească? S-a oprit intr-o zi, nu?"

"Nu, nu s-a oprit, merge mai departe. E ca infinitul. Nu se va opri nicăieri, va continua pentru totdeauna."