E târziu afară

Întunericul nopții nu mă înspăimântă, ba dimpotrivă, mă atrage.

Sunt o mie de mistere pe care le poți descoperi noaptea. Poți descoperi că tu ... nu ești chiar tu. Că te transformi în ceva ce ziua nu poți fi pentru că îți este interzis.

"Care e cel mai valoros lucru al tău?"
Amintirea.

Dani mi-a zis cândva să nu mă înscriu în nici o competiție în care nu sunt sigură că voi câștiga.
Împart cu voi ceva ce am citit mai demult.

"Înainte să poți deschide o ușă trebuie să primești cheia potrivită pentru ea. Înainte să învârti cheia în broască ar fi bine că mai întâi să bați, s-ar putea să fie cineva acolo. Dar înainte să bați la ușă ai putea chiar să verifici dacă nu cumva e deja deschisă. Așteptăm suferind un "ceva". În ce fel? La început pe nesimțite. Crescând din mirare în mirare, oferind admirație. Lepădându-ne urâtul numai după ce l-am mestecat de ajuns. Mirosind frumosul numai după ce l-am recunoscut în lacrimi. Așteptarea ne pregătește pentru clipa eternă în care "atunci" devine acum, "acolo" devine aici, "acela" devine eu, "cumva" devine așa iar "ceva-ul" înflorește în nimicul din care toate s-au născut. În fața ta e o ușă. Dincolo de ea ești chiar tu care traiești ceva-ul pe care îl așteptai de atunci acolo.

 Nu crezi că ai așteptat destul?"